Ce fel de poveste esti tu?

Alice in tara minunilor:

Asemenea eroinei, esti o persoana strengara, curioasa, dornica de aventuri palpitante. Flexibila si rapida poti constata ca ai nenumarate talente ascunse, deoarece nu te dai inpoi de la nici o provocare. Esti intotdeauna cu un pas inaintea altora si totodata presata de timp. In relatii, exerciti o senzualitate debordanta care nu-i poate fi indiferenta iubitului tau. Insa, esti greu de cucerit si greu de pastrat. El va trebui intotdeauna sa te surprinda cu ceva nou, sau macar sa tina pasul cu tine. Cel mai mult adori inceputul unei relatii datorita misterului, dar daca nu descoperi o calitate deosebita care sa-ti mentina interesul, te plictisesti repede. Totusi dispui de o fantezie debordanta, asadar, cel care va fi alaturi de tine chiar si pentru o scurta perioada, va avea ce invata. Pentru o relatie de lunga durata ai nevoie de libertate, incredere si intelegere deoarece n-o sa te schimbi foarte usor pentru nimeni.

Sursa: www.kudika.ro

Ploua…

Ploua marunt. Dar nu e asa de frig cum a fost ieri.

Parcul e mai viu ca niciodata. Verde. O minunatie !

Azi am ras mult depanand amintiri. Repovestind. Inventand. Interpretand intr-un mod haios personaje, voci. Plouand…

Superb ! Hrana pentru suflet.

Am ochi calzi si zambet dulce. 😆

Amintiri in lumina – Bunicul

Uneori ma incearca doruri profunde de trecut . De copilarie . De copilul ce eram atunci. De bunicul . De dragostea lui infinita pentru mine . Uneori, cred ca e bine sa-ti aduci aminte. Pe mine personal, amintirile din copilarie ma fac, pe mine – adultul de acum, sa protejez copilul de atunci. Cred ca in fata tristetii si a necazurilor redevii copil. Poate ca parintii nu mai pot sa te ocroteasca asa cum o faceau in copilaria ta. Atunci esti dator fata de tine, sa ai grija tu de tine. Sa-ti amintesti de copilul ce-ai fost . Sa realizezi ca acum esti om mare. Si sa te tii de mana, pe tine – copilul. De atunci si de acum.

Mi-e dor de bunicul. De omul ce-a fost. De bunatatea infinita din el. De lumina din jurul lui…  Aveam 7 ani cand a plecat. Suficient cat sa stiu ca moare. Prea putin totusi pentru a intelege cu adevarat ce se intampla. O sa fie in mine, toata viata, momentul cand mi-a cuprins in palma lui mare, manuta calda de copil.

Eram cu fratele meu geaman la niste vecini. Adultii s-au gandit ca e mai bine sa fim plecati de acasa in perioada aia. Imi vin in cap fragmente. Imi amintesc de galagia de atunci, de oamenii mari imbracati in negru, de femeile ce jeleau spunand : „Unde pleci, om bun ?” … Greu . Mult prea greu sa inteleg atunci. Am inteles mai tarziu si atunci a inceput sa ma doara…

S-a deschis usa brusc. M-am speriat. Era mama. Frumoasa, dar trista. Imbracata in negru. Ne-a luat pe mine si pe fratele meu de mana si ne-a spus :” Haideti copii, tataie vrea sa va vada!” Cata bucurie am simtit atunci. Ne era dor crunt de el. Stiam ca e bolnav, dar noi asteptam sa se faca bine. Am intrat in casa noastra cu mama de mana. Mama a trecut repede cu noi printre adultii ce-i asteptau plecarea. Era doar o chestiune de timp pana sa plece. Probabil ca avea sa o faca dupa ce ne vedea pe noi… Am intrat in camera lui tataie. Statea lungit in pat. Era un om inalt. Mi s-a parut slab. Nu mai vedea. Nu mai avea reactii. Ceruse doar sa fim langa patul lui. Sa ne stranga manutele in palmele lui mari. Mama ne-a dat drumul manutelor si noi ne-am asezat in genunchi langa patul lui. Il priveam tacuti. La un moment dat a zis :”Unde sunt copiii ?” , cu un glas stins. Mama i-a spus ca suntem chiar langa el. Noi eram impietriti, nu puteam scoate niciun cuvant. Cand am vazut ca incerca sa ne gaseasca cu mana, pipaind in aer, m-am uitat la mama. Mi-a venit sa plang pentru ca tataie nu mai vedea. Ma durea…

L-a simtit pe fratele meu. Apoi a intrebat de mine . „Unde-i Anuta? Pe ea n-ai adus-o ?” … I-am spus, „Aici sunt, tataie” si l-am luat de mana. Mi-a simtit manuta in palma lui si si-a pus-o pe piept. A respirat grav, ca un oftat, ca si cum ar fi fost ultima clipa. Mama a decis sa ne ia de acolo imediat. Plangeam… Tataie ma tinea strans de manuta. Mama ma tot tragea de langa patul lui…La un moment dat mi-a dat drumul. Atunci am vazut pe obrajii lui cele mai mari lacrimi de om mare…

Cand ne ducea mama inapoi la vecini, ne-am intalnit cu sora lui tataie. Peste ani am aflat ca in momentul cand ea a intrat pe usa, el a plecat. Nu l-a mai prins in viata . 

 

N-am participat la inmormantare . Nici la priveghi. Adultii s-au gandit ca e mai bine asa. Poate ca au avut dreptate. Poate ca nu.

De ce imi amintesc de lucrurile astea ? Pentru ca mi-e dor de el. El m-a iubit foarte mult. Avea 3 fete . Pe mine ma iubea mult pentru ca era obisnuit cu fetitele . Pe fratele meu il iubea la fel de mult pentru ca isi dorise si un baiat dar nu l-a avut niciodata. De ce scriu toate astea ? Pentru ca mi-e dor. 🙂

Stii ce-i fericirea?

De azi mi-am reluat activitatea fizica, in parc. Piciorul meu e bine. Dupa atat timp, in sfarsit e bine. Am prestat 5 km de mers alert, pentru ca e destul de racoare. Am uitat si de raceala. Da, am uitat sa scriu de asta. Acum, mai nou sunt racita. Nu sunt eu minunata, cum le am pe toate ? 😆

Azi am gustat o ora intreaga de fericire. Da. Aia e fericire. Sa poti respira ( chiar si cand esti racit si ai nasul infundat ) aerul din parc, aroma de toamna a lacului si a frunzelor ruginii, e o fericire. Sa poti merge si sa nu te doara nimic, e o fericire. Sa fii sanatos, e minunat. E minunat sa traiesti . Si e un miracol sa-ti dai seama de asta.   

Frunze ruginite. Frunze ingalbenite. Copaci desfrunziti. Vantul. Lacul. Flori nou plantate, galbene si violete. In rest, pustiu. Banci goale. Pe ici, pe colo cate-un om. E destul de racoare. Stii cat e de frumos sa te bucuri de toate astea ? Doar tu, singur… Si sa nu te doara nimic. Sa ai doua maini, doua picioare. Sa fi intreg. Sanatos. E mai mult decat fericire. Bucurie imensa cand tragi aer in piept. Aer rece. Mult. Mangaiere pentru plamani.

Stii cum e sa privesti cu ochi verzi verdele ierbii de toamna ? Indescriptibil. Imi fac bine momentele astea. Nu mai mi-e rau de la suflet. Uit. Nu ma pot gandi la nimic, in afara de ce simt si ce vad. Cat dor aveam de momentele astea. Cata nevoie, deja. Ma bucur. Am un tonus grozav. Ziceam ca sunt racita ? Aproape am uitat. Eram preocupata cu descoperirea bucuriei in lucrurile marunte. Lucruri atat de mici care-ti creeaza bucurie atat de mare.

Pentru cei carora o sa vi se para stupid postul asta, faceti urmatorul lucru. Puneti o mana la spate. Legati-va la ochi. Pentru doar 10 minute. Incercati sa faceti lucrurile obisnuite pe care le faceti zilnic, in casa. Garantez ca nu veti rezista 10 minute. Veti renunta inainte. Va veti ajuta de mana de la spate sau va veti descoperi ochii. Acum ganditi-va. Sunt oameni care nu sunt atat de bucurosi ca noi, cei ce le avem pe toate intregi. Dar sunt atat de luminosi . Noi de ce nu putem fi ca ei ? Ne pierdem in lucruri atat de marunte…

Traiti-va viata ! Nu alergati dupa ea. 🙂

Amintire in lumina

Saptamana trecuta am vazut un film. Nu mai stiu pe ce post tv, nu mai stiu cu cine era si nici cum se numea . Si nici nu sunt importante lucrurile astea. O scena din filmul asta mi-a amintit de o secventa traita de mine, cu vreo 7 ani in urma. Scena din film incepe in acelasi mod cu scena din capul meu. Lumina puternica. Tavan. O ea pe o masa de operatie…

Clipeam rar. In stanga mea auzeam o voce feminina . Anestezicul administrat pana atunci imi incetinea simturile. In dreapta era un barbat inalt, cu mustata. Ma uitam in ochii lui si clipeam din ce in ce mai rar. La un moment dat am simtit ca ma ustura degetele de la mana dreapta. Am intors usor capul spre ele si barbatul in verde imi baga in vena tot anestezicul de data asta. In scurt timp usturimea aia urca pe brat, spre umar, cuprinzandu-mi si fata. Am inchis ochii si simteam, ca prin vis niste palme pe fata mea, dar nu mai aveam puterea sa revin. Atunci am picat.

Eram pe un camp verde, plin cu flori, cand auzeam niste voci si simteam iar niste palme pe fata mea. Din ce in ce mai dureroase. Am deschis ochii si am vazut-o pe ea. Semana mult cu cineva apropiat, dar mi-am zis ca delirez. Auzeam ca prin vis ca operatia mea a durat cel mai mult si am avut si complicatii. M-au intrebat cum ma numesc si le-am raspuns prompt. M-au pregatit pentru salon. Pe coridor am vazut-o pe mama plangand si am picat iar. Nu mai aveam putere sa-mi tin ochii deschisi, desi trageam de mine. Zilele ce-au urmat au fost ingrozitoare.

Uneori ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca ajungeam mai tarziu la spital. Era o iarna ingrozitoare . Probabil ca as fi ramas in primavara aia pe care am visat-o si de care am fost atat de fascinata .

Cand imi vine…

Saptamana trecuta, m-a apucat. Grav de tot. Asa ca am luat telefonul, am deschis agenda si am sters multe numere, in ordine alfabetica. Cand spun multe, ma refer la 50-60. Mi-a venit, pur si simplu. Nu-s nebuna, sunt impulsiva. Si chiar nu-mi pare rau ca am facut-o. Apropos…la numere necunoscute, private, ascunse, nu raspund. 😆

Cele mai multe, erau de barbati. Alin, Bogdan, Cristian, Dani ( nu Otil ) 😀 , Vali, si multi altii de care nu-mi mai amintesc. Am sters si fete . Si nu-mi pare rau. Nu-i mai vreau inapoi. Mi-e foarte bine fara. Si presimt ca voi mai sterge pe cativa… 🙂

Intrebari fara raspunsuri

Ce faci cand iubesti, cand iubesti incredibil de mult incat fiecare clipa te doare??

Ce faci cand adori un om cu tot cu defectele lui, cu tot cu nedreptatile lui??

Ce faci cand dupa ce te simti calcata in picioare si esti, continui sa tii la el ??

Ce faci cand nu mai ai nicio speranta ? Cand nu mai crezi in nimic ??

Ce faci cand te simti singura, desi esti inconjurata de oameni ??

Iti spun eu ce sa faci. Nu face nimic pentru s-ar putea sa-ti para rau mai tarziu. O sa treaca. Asteapta. Da-ti timp. Timpul chiar vindeca tot. E o perioada prin care trebuie sa treci. Poate ca iti va face bine. Poate ca ai sa inveti ceva din asta . Aduna-te si zambeste. Cand o sa treaca, o sa-ti fie bine .

Te iubesc tare in cifre

Titlul este o cautare pe goagal a vreunui ametit simpatic ce a aterizat fara sa vrea pe mine. Adica pe blogul meu. 😆 Iata ce mi-a trecut prin cap . 😀

Declaratie de dragoste :

Draga mea matrice,

Mi-as dori sa stii cat visez la axa ta radicala. Nu stii cat astept ipoteza in care diagonala mea se va intersecta cu bisectoarea ta. Mi-ar placea sa-ti extrag radacina patrata si sa fie un numar par. Sa ne gasim numitorul comun iar la numarator sa avem mereu un numar apartinand multimii numerelor naturale . De asemenea mi-ar placea la nebunie sa ai incredere in fractia mea si sa rezolvi mereu ecuatiile cu doua necunoscute. Daca nu ar fi existat Teorema lui Pitagora, as fi inventat-o eu pentru tine, catena mea la patrat. Logaritmul meu imi spune ca tu esti mediana mea. Te iubesc tare in cifre !

Cu dragoste,

Unghiul tau drept

Leapsa copilariei

Am preluat leapsa asta draguta de la Nice. Multumesc Nice, aveam nevoie sa-mi amintesc de copilarie. 🙂

1. I: Cat de mult ai dormit ?

R: Nu dorm mult. Dorm normal. Maxim 10 ore pe noapte.

2. I: Cat de mult ai stat afara fara sa ajungi acasa ?

R: Suficient cat sa fiu amenintata ca o sa pazesc presul de la usa 😆

3. I: Cat de mult ai stat treaz ?

R: La fostul job stateam aproape 24 de ore numai la un inventar. Probabil ca cel mai mult timp de stat treaza e pe undeva pe la 25-26 de ore, pentru ca picam franta cand ajungeam acasa. 🙂

4.I: Cat de multe absente ai avut la scoala ?

R: Foarte multeeeeeee. Pana in numarul degetelor de la o mana. 😆

5. I: Care a fost cea mai placuta vacanta a ta ?

R: 2008. Eforie Nord. Un grup mare de tineri plecati la mare ( departare ). A fost cea mai placuta vacanta pentru ca eram 2-3 fete si restul baieti ( vreo 10 ). De departe, a fost cea mai tare vacanta ever ! 🙂

6. I: Inca mai tii legatura cu prietenii din copilarie ?

R: Unii, marea majoritate imi sunt vecini. Deci, vrem nu vrem, daca ne intalnim pe strada ne salutam. In rest, pauza…

7. I: In personalitatea ta de acum, mai pastrezi ceva din copilul de altadata ?

R: Bineinteles. Mi se mai spune femeia-copil. 😆 Mi-am pastrat modul de a ma bucura sincer de lucrurile mici, simple.

8. I: A existat o persoana anume care ti-a influentat viitorul ?

R: Categoric. Si nu mi l-a influentat in bine. Da…e femeie. 😦

9. I: Fiecare copil isi dorea sa aiba o anumita meserie, iti amintesti ce doreai sa devii ? Dar ce ai devenit ?

R: Eu de mica eram foarte boema. Voiam sa scriu poezii. Apoi sa fiu jurnalist. Intre timp am devenit economist. Dar sunt convinsa ca viata o sa-mi rezerve multe suprize.

10. I: Care e cea mai frumoasa amintire din copilarie ?

Am multe amintiri deosebite din copilarie. Dar ce-mi vine acum in minte e un episod in care mama ma imbraca intr-o rochita bleumarin cu buline verzulii. Si-mi facea 2 codite din parul balai si usor carliontat. Aratam ca o papusica in rochita aia si stiu ca toata lumea se minuna de mine. Iar eu ma distram maxim. Ador amintirea asta. 🙂

Ce talent ascunzi ?

Actoria:

Esti o persoana carismatica, boema, un adevarat artist in devenire. Daca in general adopti o atitudine normala, nepasatoare, cand iti doresti sa atragi atentia, iti schimbi total comportamentul. Esti o persoana indrazneata, capabila sa-si schimbe foarte usor atitudinea. Disimularea nu-ti este straina, utilizand-o deseori la nevoie, fie ca vrei sa iesi basma curata dintr-o incurcatura, fie ca iti doresti sa obtii un avantaj. Asadar, talentul tau ascuns este fara-ndoiala actoria. De altfel urmaresti cu interes piese de teatru, iubesti lectura si nu de putine ori imaginezi un alt final povestilor care-ti capteaza atentia. De asemenea, intr-un conflict adopti cu usurinta o atitudine teatrala daca este in favoarea ta. Nici improvizatia nu-ti este straina. Chiar daca ceva nu mai merge asa cum era planificat, n-ai motive de ingrijorare. Tratezi fiecare situatie noua ca o provocare. Fire ambitioasa, optimista, trebuie intotdeauna s-o scoti la capat cumva.

Sursa: www.kudika.ro

Un capitol inchis

Am sa explic in postul asta ce e cu examenul de ieri. Am sa incep cu inceputul inceputurilor . Acum 3 ani, m-am angajat intr-o minunata companie. Relativ repede, dupa 7 luni am fost promovata. Am intrat intr-un program de formare-specializare care avea sa dureze 2 ani. E un program in alternanta, facut in asa fel incat stagiarii sa-si petreaca timpul si in companie dar si la cursuri. Asta inseamna ca 2 saptamani pe luna eram in companie, 2 saptamani la cursuri. Aceasta specializare, Negociere si Relatii Clienti, pe numele ei, ar fi trebuit sa ne aduca o alta promovare in cadrul companiei, la finalizarea ei. Uite ca au trecut 2 ani. In septembrie 2008 cand am intrat in acest proiect nu era recesiune. Se declansase de 1 an si ceva in America, dar la noi inca nu se simtea.

Am si amintiri frumoase din astia 2 ani. S-au intamplat multe lucruri. Am avut sansa sa cunosc foarte multi oameni. Au fost si momente grele dar stii cum e cand se termina ceva. Tinzi sa-ti fie dor si sa vorbesti ( si sa-ti amintesti ) numai de lucrurile frumoase. Ei bine, ieri am sustinut memoriul de stagiu. E un fel de licenta. Numai ca e o lucrare ce trebuie sa cuprinda toate cunostiintele pe care le-ai acumulat in cei 2 ani. Atat teoretice cat si practice. Eu am avut si o propunere de schimbare, de adaptare la criza. 😀 A fost o propunere pusa in practica si care s-a dovedit foarte buna ( pentru ca a crescut CA a raionului unde lucram cu peste 40% ) . Asa cum spuneam, ieri am pus ultimul punct pe ultima pagina din capitolul ce urmeaza a fi inchis.

Aseara am facut curatenie. Am aruncat toate cursurile ce le pastram pentru ultimele examene ( pentru cazul in care nu le-as fi promovat ) .  Asa am dat si peste niste diplome obtinute in paralel cu aceasta specializare, in decursul acestor 2 ani. Apoi mi-am amintit si de diplomele din scoala generala, din liceu…Le-am cautat si le-am privit, amintindu-mi… Fiecare an are atribuit cate o diploma. Am zambit cand am ajuns la diploma cu premiul 1 din clasa a 12 a. Stii ? Amintirile sunt frumoase . Fac bine sufletului .

Am privit maldarul de cursuri stranse in 2 ani. Proiecte, referate, o droaie de coli A4 consumate, stres, nervi, emotii. 2 ani din viata mea. I-am aruncat la gunoi…

Acum, ma simt bine. Eliberata. Biblioteca mea e libera si ea. 🙂

Fara sperante

Simt furie fata de mine. Am o durere de cap ingrozitoare. Ma linistesti tu. Inca nu reusesc sa inteleg cum de ma mai suporti. Eu aproape ma dispretuiesc. Tu imi intinzi o mana cand am atata nevoie. Te intreb cum de ma mai poti suporta si-mi raspunzi zambind ca ai nervii tari. Ca poti sa duci mai mult decat cred eu si ca poate intr-o zi ai sa-mi dai „reteta”.

Postez astazi cateva cuvinte scrise de pe 01.10. impreuna cu multumiri multe si imbratisari calde pentru tine, „tu”-ul care ma suporta, ma incurajeaza, ma place chiar si asa si e langa mine cand am nevoie.  Multumesc Cristi !  

Si le mai multumesc si celor care au rabdarea sa ma citeasca. Intr-un fel, mi-e rusine de voi. In sensul ca ma las uneori descoperita asa cum sunt, cu problemele si tristetile mele . Un om trebuie sa fie si altfel decat las eu sa se vada aici. Mereu trista,  sensibila, melancolica, etc. Doar ca…asta e locul unde pot sa fiu asa cum sunt in fiecare secunda. Va multumesc ! Imi sunteti dragi toti. Stiti voi la cine ma refer. N-am sa nominalizez pe nimeni pentru a nu uita pe cineva . Dar ma gandesc la toti dintre voi, sa stiti, si am un gand bun pentru fiecare. 🙂