Ce fel de poveste esti tu?

Alice in tara minunilor:

Asemenea eroinei, esti o persoana strengara, curioasa, dornica de aventuri palpitante. Flexibila si rapida poti constata ca ai nenumarate talente ascunse, deoarece nu te dai inpoi de la nici o provocare. Esti intotdeauna cu un pas inaintea altora si totodata presata de timp. In relatii, exerciti o senzualitate debordanta care nu-i poate fi indiferenta iubitului tau. Insa, esti greu de cucerit si greu de pastrat. El va trebui intotdeauna sa te surprinda cu ceva nou, sau macar sa tina pasul cu tine. Cel mai mult adori inceputul unei relatii datorita misterului, dar daca nu descoperi o calitate deosebita care sa-ti mentina interesul, te plictisesti repede. Totusi dispui de o fantezie debordanta, asadar, cel care va fi alaturi de tine chiar si pentru o scurta perioada, va avea ce invata. Pentru o relatie de lunga durata ai nevoie de libertate, incredere si intelegere deoarece n-o sa te schimbi foarte usor pentru nimeni.

Sursa: www.kudika.ro

Anunțuri

Ploua…

Ploua marunt. Dar nu e asa de frig cum a fost ieri.

Parcul e mai viu ca niciodata. Verde. O minunatie !

Azi am ras mult depanand amintiri. Repovestind. Inventand. Interpretand intr-un mod haios personaje, voci. Plouand…

Superb ! Hrana pentru suflet.

Am ochi calzi si zambet dulce. 😆

Amintiri in lumina – Bunicul

Uneori ma incearca doruri profunde de trecut . De copilarie . De copilul ce eram atunci. De bunicul . De dragostea lui infinita pentru mine . Uneori, cred ca e bine sa-ti aduci aminte. Pe mine personal, amintirile din copilarie ma fac, pe mine – adultul de acum, sa protejez copilul de atunci. Cred ca in fata tristetii si a necazurilor redevii copil. Poate ca parintii nu mai pot sa te ocroteasca asa cum o faceau in copilaria ta. Atunci esti dator fata de tine, sa ai grija tu de tine. Sa-ti amintesti de copilul ce-ai fost . Sa realizezi ca acum esti om mare. Si sa te tii de mana, pe tine – copilul. De atunci si de acum.

Mi-e dor de bunicul. De omul ce-a fost. De bunatatea infinita din el. De lumina din jurul lui…  Aveam 7 ani cand a plecat. Suficient cat sa stiu ca moare. Prea putin totusi pentru a intelege cu adevarat ce se intampla. O sa fie in mine, toata viata, momentul cand mi-a cuprins in palma lui mare, manuta calda de copil.

Eram cu fratele meu geaman la niste vecini. Adultii s-au gandit ca e mai bine sa fim plecati de acasa in perioada aia. Imi vin in cap fragmente. Imi amintesc de galagia de atunci, de oamenii mari imbracati in negru, de femeile ce jeleau spunand : „Unde pleci, om bun ?” … Greu . Mult prea greu sa inteleg atunci. Am inteles mai tarziu si atunci a inceput sa ma doara…

S-a deschis usa brusc. M-am speriat. Era mama. Frumoasa, dar trista. Imbracata in negru. Ne-a luat pe mine si pe fratele meu de mana si ne-a spus :” Haideti copii, tataie vrea sa va vada!” Cata bucurie am simtit atunci. Ne era dor crunt de el. Stiam ca e bolnav, dar noi asteptam sa se faca bine. Am intrat in casa noastra cu mama de mana. Mama a trecut repede cu noi printre adultii ce-i asteptau plecarea. Era doar o chestiune de timp pana sa plece. Probabil ca avea sa o faca dupa ce ne vedea pe noi… Am intrat in camera lui tataie. Statea lungit in pat. Era un om inalt. Mi s-a parut slab. Nu mai vedea. Nu mai avea reactii. Ceruse doar sa fim langa patul lui. Sa ne stranga manutele in palmele lui mari. Mama ne-a dat drumul manutelor si noi ne-am asezat in genunchi langa patul lui. Il priveam tacuti. La un moment dat a zis :”Unde sunt copiii ?” , cu un glas stins. Mama i-a spus ca suntem chiar langa el. Noi eram impietriti, nu puteam scoate niciun cuvant. Cand am vazut ca incerca sa ne gaseasca cu mana, pipaind in aer, m-am uitat la mama. Mi-a venit sa plang pentru ca tataie nu mai vedea. Ma durea…

L-a simtit pe fratele meu. Apoi a intrebat de mine . „Unde-i Anuta? Pe ea n-ai adus-o ?” … I-am spus, „Aici sunt, tataie” si l-am luat de mana. Mi-a simtit manuta in palma lui si si-a pus-o pe piept. A respirat grav, ca un oftat, ca si cum ar fi fost ultima clipa. Mama a decis sa ne ia de acolo imediat. Plangeam… Tataie ma tinea strans de manuta. Mama ma tot tragea de langa patul lui…La un moment dat mi-a dat drumul. Atunci am vazut pe obrajii lui cele mai mari lacrimi de om mare…

Cand ne ducea mama inapoi la vecini, ne-am intalnit cu sora lui tataie. Peste ani am aflat ca in momentul cand ea a intrat pe usa, el a plecat. Nu l-a mai prins in viata . 

 

N-am participat la inmormantare . Nici la priveghi. Adultii s-au gandit ca e mai bine asa. Poate ca au avut dreptate. Poate ca nu.

De ce imi amintesc de lucrurile astea ? Pentru ca mi-e dor de el. El m-a iubit foarte mult. Avea 3 fete . Pe mine ma iubea mult pentru ca era obisnuit cu fetitele . Pe fratele meu il iubea la fel de mult pentru ca isi dorise si un baiat dar nu l-a avut niciodata. De ce scriu toate astea ? Pentru ca mi-e dor. 🙂

Stii ce-i fericirea?

De azi mi-am reluat activitatea fizica, in parc. Piciorul meu e bine. Dupa atat timp, in sfarsit e bine. Am prestat 5 km de mers alert, pentru ca e destul de racoare. Am uitat si de raceala. Da, am uitat sa scriu de asta. Acum, mai nou sunt racita. Nu sunt eu minunata, cum le am pe toate ? 😆

Azi am gustat o ora intreaga de fericire. Da. Aia e fericire. Sa poti respira ( chiar si cand esti racit si ai nasul infundat ) aerul din parc, aroma de toamna a lacului si a frunzelor ruginii, e o fericire. Sa poti merge si sa nu te doara nimic, e o fericire. Sa fii sanatos, e minunat. E minunat sa traiesti . Si e un miracol sa-ti dai seama de asta.   

Frunze ruginite. Frunze ingalbenite. Copaci desfrunziti. Vantul. Lacul. Flori nou plantate, galbene si violete. In rest, pustiu. Banci goale. Pe ici, pe colo cate-un om. E destul de racoare. Stii cat e de frumos sa te bucuri de toate astea ? Doar tu, singur… Si sa nu te doara nimic. Sa ai doua maini, doua picioare. Sa fi intreg. Sanatos. E mai mult decat fericire. Bucurie imensa cand tragi aer in piept. Aer rece. Mult. Mangaiere pentru plamani.

Stii cum e sa privesti cu ochi verzi verdele ierbii de toamna ? Indescriptibil. Imi fac bine momentele astea. Nu mai mi-e rau de la suflet. Uit. Nu ma pot gandi la nimic, in afara de ce simt si ce vad. Cat dor aveam de momentele astea. Cata nevoie, deja. Ma bucur. Am un tonus grozav. Ziceam ca sunt racita ? Aproape am uitat. Eram preocupata cu descoperirea bucuriei in lucrurile marunte. Lucruri atat de mici care-ti creeaza bucurie atat de mare.

Pentru cei carora o sa vi se para stupid postul asta, faceti urmatorul lucru. Puneti o mana la spate. Legati-va la ochi. Pentru doar 10 minute. Incercati sa faceti lucrurile obisnuite pe care le faceti zilnic, in casa. Garantez ca nu veti rezista 10 minute. Veti renunta inainte. Va veti ajuta de mana de la spate sau va veti descoperi ochii. Acum ganditi-va. Sunt oameni care nu sunt atat de bucurosi ca noi, cei ce le avem pe toate intregi. Dar sunt atat de luminosi . Noi de ce nu putem fi ca ei ? Ne pierdem in lucruri atat de marunte…

Traiti-va viata ! Nu alergati dupa ea. 🙂

Amintire in lumina

Saptamana trecuta am vazut un film. Nu mai stiu pe ce post tv, nu mai stiu cu cine era si nici cum se numea . Si nici nu sunt importante lucrurile astea. O scena din filmul asta mi-a amintit de o secventa traita de mine, cu vreo 7 ani in urma. Scena din film incepe in acelasi mod cu scena din capul meu. Lumina puternica. Tavan. O ea pe o masa de operatie…

Clipeam rar. In stanga mea auzeam o voce feminina . Anestezicul administrat pana atunci imi incetinea simturile. In dreapta era un barbat inalt, cu mustata. Ma uitam in ochii lui si clipeam din ce in ce mai rar. La un moment dat am simtit ca ma ustura degetele de la mana dreapta. Am intors usor capul spre ele si barbatul in verde imi baga in vena tot anestezicul de data asta. In scurt timp usturimea aia urca pe brat, spre umar, cuprinzandu-mi si fata. Am inchis ochii si simteam, ca prin vis niste palme pe fata mea, dar nu mai aveam puterea sa revin. Atunci am picat.

Eram pe un camp verde, plin cu flori, cand auzeam niste voci si simteam iar niste palme pe fata mea. Din ce in ce mai dureroase. Am deschis ochii si am vazut-o pe ea. Semana mult cu cineva apropiat, dar mi-am zis ca delirez. Auzeam ca prin vis ca operatia mea a durat cel mai mult si am avut si complicatii. M-au intrebat cum ma numesc si le-am raspuns prompt. M-au pregatit pentru salon. Pe coridor am vazut-o pe mama plangand si am picat iar. Nu mai aveam putere sa-mi tin ochii deschisi, desi trageam de mine. Zilele ce-au urmat au fost ingrozitoare.

Uneori ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca ajungeam mai tarziu la spital. Era o iarna ingrozitoare . Probabil ca as fi ramas in primavara aia pe care am visat-o si de care am fost atat de fascinata .

Cand imi vine…

Saptamana trecuta, m-a apucat. Grav de tot. Asa ca am luat telefonul, am deschis agenda si am sters multe numere, in ordine alfabetica. Cand spun multe, ma refer la 50-60. Mi-a venit, pur si simplu. Nu-s nebuna, sunt impulsiva. Si chiar nu-mi pare rau ca am facut-o. Apropos…la numere necunoscute, private, ascunse, nu raspund. 😆

Cele mai multe, erau de barbati. Alin, Bogdan, Cristian, Dani ( nu Otil ) 😀 , Vali, si multi altii de care nu-mi mai amintesc. Am sters si fete . Si nu-mi pare rau. Nu-i mai vreau inapoi. Mi-e foarte bine fara. Si presimt ca voi mai sterge pe cativa… 🙂

Intrebari fara raspunsuri

Ce faci cand iubesti, cand iubesti incredibil de mult incat fiecare clipa te doare??

Ce faci cand adori un om cu tot cu defectele lui, cu tot cu nedreptatile lui??

Ce faci cand dupa ce te simti calcata in picioare si esti, continui sa tii la el ??

Ce faci cand nu mai ai nicio speranta ? Cand nu mai crezi in nimic ??

Ce faci cand te simti singura, desi esti inconjurata de oameni ??

Iti spun eu ce sa faci. Nu face nimic pentru s-ar putea sa-ti para rau mai tarziu. O sa treaca. Asteapta. Da-ti timp. Timpul chiar vindeca tot. E o perioada prin care trebuie sa treci. Poate ca iti va face bine. Poate ca ai sa inveti ceva din asta . Aduna-te si zambeste. Cand o sa treaca, o sa-ti fie bine .