Soarele de la miezul noptii (II)

 

Oare chiar am crezut candva ca are o infatisare obisnuita ? M-am gandit la acea prima zi si la dezgustul meu pentru baietii care devenisera imediat intrigati de ea. Dar acum, amintindu-mi chipul ei din mintile lor, nu puteam intelege cum de nu mi-am dat seama imediat cat de frumoasa e. Parea ceva atat de evident. In momentul asta, cu parul ei intunecat incurcat si ravasit in jurul fetei palide, purtand un tricou plin de gauri si pantaloni de pijama largi, cu trasaturile relaxate in inconstienta, si buzele un pic deschise…imi taia rasuflarea. Sau mi-ar fi taiat rasuflarea daca as fi respirat, m-am gandit eu intepenit.  

 

 O inima moarta si inghetata poate sa se franga? Se pare ca a mea poate. O inima moarta si inghetata poate sa bata din nou ?A mea mai avea putin si incepea sa bata .   Ma visa pe mine si nici macar nu era un cosmar.Vroia sa stau cu ea, acolo in visul ei. M-am chinuit sa gasesc cuvintele care sa defineasca sentimentele care m-au coplesit, dar nici un cuvant nu era indeajuns de puternic ca sa le exprime. Pentru o clipa indelungata, m-am lasat inecat in adancimea lor. M-am uitat lung la chipul ei inconstient, simtind cum iubirea pentru ea imi cuprinde fiecare portiune din corpul meu de piatra. Dormea linistita acum, cu un zambet vag pe buze .   

Trebuie sa pastrez atmosfera naturala, tachinand-o. N-ar intelege daca as lasa-o sa vada ce simt cu adevarat. S-ar speria.Trebuie sa-mi controlez sentimentele si sa pastrez conversatia usoara si relaxata.  

 Oh si inca ceva, sunt indragostit cu disperare de tine. 

 Era un soc atat de mare faptul ca vroiam compania ei? 

  – Am obosit sa incerc sa stau departe de tine !  M-am saturat sa incerc sa stau departe de tine.Asa ca renunt.

Si, apropo, te ador…in feluri terifiante si periculoase. 

Soarele de la miezul noptii (I)

 

Mirosul ei m-a lovit cu o forta devastatoare, m-a izbit cu putere. Nu era nici o imagine destul de violenta incat sa cuprinda forta acelui moment. In acel moment nu mai eram deloc omul care fusesem candva; nu ramasese nici o urma de umanitate. Nu-mi imaginasem ca un asemenea parfum poate exista. Daca stiam ca exista, as fi inceput sa-l caut cu mult timp in urma.As fi traversat pamantul pentru ea.Imi puteam imagina gustul…Setea mi-a ars gatul ca focul.Gura imi era uscata.Valul proaspat de venin n-a facut decat sa intareasca senzatia. Stomacul mi s-a strans de foame, ca un ecou al setei. Muschii mi s-au incordat pregatiti de atac.Nu trecuse nici o secunda intreaga.Ea inca facea acelasi pas care o punea in bataia curentului. Cand piciorul ei a atins pamantul, ochii i s-au intors spre mine, o miscare care vroia sa para sigura. Privirea ei intalnit-o pe a mea, si m-am vazut pe mine reflectat in oglinda ochilor ei.

  

De ce a trebuit ea sa vina aici? De ce trebuia sa existe? De ce trebuia sa-mi ia putina pace pe care am avut-o in viata mea ? De ce a fost nascut omul asta exasperant ? O sa ma distruga.

  

Imi cerea sa am incredere in ea. Exact cum imi doream eu ca ea sa aiba incredere in mine. Dar era o limita peste care nu puteam sa trec. O iubeam? Nu cred. Nu inca. Ar fi exact ca o prabusire : lipsita de efort. Sa nu ma las sa ma indragostesc de ea, era opusul prabusirii – era ca si cum ma cataram pe un perete de stanca, o sarcina atat de grea incat parca detineam numai puterea umana. A trecut mai mult de o luna si in fiecare zi era din ce in ce mai greu. Nu intelegeam de ce. Inca asteptam sa-mi treaca, sa-mi fie mai usor. Durerea crestea in intensitate. Dar puteam sa suport durerea. Sa o evit era la limita a ceea ce puteam sa indur, totusi. Puteam sa ma prefac ca o ignor, si sa nu ma uit niciodata la ea. Puteam sa ma prefac ca nu prezinta nici un interes pentru mine. Dar asta era doar prefacatorie, nu realitate. Inca ma agatam de fiecare respiratie a ei, de fiecare cuvant pe care il spunea. Imi imparteam chinurile in patru categorii: primele doua imi erau familiare: mirosul ei si tacerea ei. Sau mai bine zis, ca sa imi asum responsabilitatea cuvenita, setea mea si curiozitatea mea….Si, in sfarsit, ultimul chin al meu, cel mai dureros : indiferenta ei. Asa cum eu o ignoram pe ea, si ea ma ignora pe mine. N-a mai incercat niciodata sa-mi vorbeasca. Dupa cate stiam eu, poate nu s-a mai gandit deloc la mine. Asta ma putea innebuni sau chiar m-ar fi putut face sa-mi incalc promisiunea de a schimba viitorul. Dar uneori ma privea asa cum o mai facuse si inainte.  Imi alina un pic durerea, faptul ca se uita la mine de la distanta din cand in cand . 

  

Era o zi de joi din luna martie . Am observat cat de des se uita la mine. Ma bucura, desi n-ar fi trebuit, ca frecventa nu scadea odata cu timpul care trecea. Nu stiam ce insemna asta, dar ma facea sa ma simt mai bine.

   I-am vazut viata cum i-o mai vazusem si inainte – facultate, cariera…iubire, casatorie. Am vazut-o iar la bratul tatalui ei, imbracata in alb voalat, cu chipul plin de bucurie in timp ce inainteaza pe ritmul marsului lui Wagner. Durerea era mai puternica decat orice altceva mai simtisem inainte.Un om ar fi in pragul mortii daca ar simtii o asa durere – un om nu ar supravietui acestei dureri. Si nu doar durere, dar si furie. Nu intelegeam sentimentul asta. Era o combinatie de durere si ura si dorinta si disperare. N-am mai simtit asa ceva niciodata, nu puteam sa spun ce e.

  

Sunetul numelui meu pe buzele ei starnea in corpul meu reactii ciudate.Daca as fi avut puls, acum ar fi accelerat. Cat de ametite si aiuristice ii sunt creatiile mintii. Probabil nu gandeste in acelasi mod in care gandesc restul oamenilor. Asta trebuie sa fie explicatia tacerii ei mentale. E complet diferita….